Arhitectura este cel mai complex utilizator simultan de elemente ambientale, elemente precum iluminatul, acustica, forma, textura, culoarea. Toate genereaza stări de spirit și au efecte psihologice asupra utilizatorilor.
Aceste elemente ambientale reprezintă vectori de transmitere a mesajelor Semiotice. Pentru înțelegerea termenului de mesaj semiotic aș face referire la definitia cercetătorul american Thomas Sebeok care o definește drept un proces de schimb de mesaje de orice tip.
Unele mesaje folosite in arhitectura sunt, însă, specifice doar unei anumite culturi și difera de la un moment istoric la altul. Spre exemplu, semnificatia culorilor în lumea occidentala este diferita de cea a lumii orientale, perceptia semnificatiei unor anumite sunete difera deasemeni de la o cultura la alta, de la un moment istoric la altul.
Arhitectura poate genera stare de bine, poate relaxa, poate angoasa, ne poate face sa ne simțim copleșiți sau intimidați. Astfel, influențarea utilizatorilor unui spațiu de către obiectul de arhitectura poate acționa pe diverse paliere. Arhitectura poate activa diverse atitudini umane, implicându-se in transmiterea de mesaje politice in epocile totalitare sau poate genera confort emoțional, poate activa senzația de siguranță si poate merge pana la generarea de senzații psihedelice activate prin culori, forme specifice, repetitivitate de elemente, etc.
Așadar, arhitectura se poate dovedi manipulatoare prin oferirea unui context spațial care afectează comportamentul unei persoane, implicit sistemele lui neuronale și endocrine.
Recent, studii medicale au demonstrat ca prin influența sa asupra creierului, arhitectura poate influența direct sănătatea. Efectele arhitecturii asupra structurii umane au reprezentat punctul de pornire pentru multe studii medicale sau de pura cercetare, realizate în întreaga lume.
Astfel, un moment reper o reprezintă lansarea teoriei salutogenice a lui Antonovsky, teorie care oferă o logică generală și accesibilă pentru determinarea acestor efecte în proiectare.
Despre Salutogeneza Termenul salutogeneză definește o disciplină care își concentrează studiul pe originea sănătății și pe așa-numitele“active pentru sănătate”, ca o completare a abordării patogene care ia în
considerare originile bolii și factorii de risc ai acesteia. Conceptul este folosit pentru prima dată în anii ’70 de sociologul Aaron Antonovsky.
În 1972, Antonovsky a ajutat la înființarea școlii medicale la Universitatea Ben-Gurion din Israel. Aici, acesta a dezvoltat teoria sănătății și a bolilor, pe care a numit-o salutogeneză. Acest model a fost descris în cartea sa din 1979 “Health, Stress and Coping”, urmată de lucrarea sa din 1987, „Unraveling the Mystery of Health”.
Salutogeneza ca știință a sănătății se concentrează pe factorii ce ajută sănătatea umană, în contrast cu factorii ce cauzează boala. Salutogeneza este preocupată de relația dintre sănătate, stres și felul în care ne raportăm la ele.
Antonovsky este de părere că sănătatea umană nu este un fapt static, ci un proces continuu de dezvoltare. Asta înseamnă că fiecare persoană își descoperă propriile surse de sănătate și decide ce e de făcut pentru a-și menține confortul mental și starea generală de bine.
Cuvântul salutogenesis îşi are rădăcinile în latinescul ”salus” sau “salis” care înseamnă sănătate şi grecescul „genesis” care înseamnă începutul, originea sau a genera. Astfel, salutogeneza a devenit termenul folosit pentru a descrie o nouă direcţie de cercetare care caută sursa de sănătate în relaţie cu trupul, sufletul şi spiritul. Salutogeneza crează o nouă paradigmă în cercetarea medicală.
Paradigma, activă în medicină în ultimii 300 de ani, era si inca mai este Patogeneza (de la parthein – suferinţă, boală), care îndreaptă privirea spre suferinţă, spre boală. Conceptul prevenţiei este foarte legat de patogeneză.
Modelul salutogen postulează că o bună sănătate emoțională, psihică și somatică este menținută datorită capacității dinamice a ființei umane de a se adapta la schimbările din circumstanțele sale de viață. Teoria salutogenică definește un concept pe care îl numește „simțul coerenței”, care este suma resurselor generale de rezistență la boală minus deficitul general de rezistență la aceasta. Salutogenoza este un concept fundamental dinamic. In ultimii ani, termenul „salutogen” a devenit un cuvânt cheie pentru arhitectura spatiilor de sănătate (clinici, spitale, sanatorii, etc). Din păcate, în practica arhitecturala contemporana, rareori Salutogenoza se concretizeaza in mai mult decât în dorinta de a crea spatii arhitecturale care oferă vederi spre natură. Termenul este astfel golit de sens si conținut.
După cum a sugerat Antonovsky, salutogeneza ar putea fi singura teorie cuprinzătoare a promovării sănătății aplicabila in procesul de proiectare în sine.
YVONNE TOADER 