Arhitectura disconfortului

Orașul contemporan pare să fi dezvoltat o relație paradoxală cu propriii locuitori. În timp ce discursul arhitectural promovează tot mai insistent confortul, accesibilitatea și incluziunea, realitatea construită dezvăluie adesea o tendință contrară. Spațiile publice, concepute cândva ca locuri ale întâlnirii și interacțiunii, devin treptat teritorii ale tranzitului, supravegherii și controlului. Arhitectura nu mai organizează doar spațiul, ci începe să reglementeze subtil comportamentul celor care îl utilizează.

Băncile fragmentate de cotiere, suprafețele înclinate care descurajează staționarea, piețele lipsite de vegetație sau zonele de odihnă eliminate deliberat sunt manifestări ale unui fenomen cunoscut sub denumirea de hostile architecture. Dincolo de expresia sa materială, acesta reflectă o schimbare profundă de perspectivă: spațiul public nu mai este conceput exclusiv pentru a primi, ci și pentru a selecta, limita sau exclude anumite forme de prezență umană. Disconfortul încetează astfel să fie o consecință accidentală a proiectării și devine, uneori, o intenție arhitecturală.

Paradoxul este cu atât mai evident cu cât asemenea intervenții coexistă cu preocuparea declarată pentru calitatea vieții urbane. Orașele investesc în imagini spectaculoase și amenajări minimaliste, dar uită adesea nevoile elementare ale celor care le locuiesc. O piață urbană poate impresiona prin geometria sa și poate deveni, în același timp, aproape inutilizabilă într-o zi toridă de vară. Absența umbrei, a vegetației sau a unor locuri firești de repaus transformă estetica ordinii într-o experiență a disconfortului. În asemenea situații, imaginea arhitecturală pare să prevaleze asupra vieții pe care ar trebui să o găzduiască.

Această tendință ridică o problemă care depășește limitele proiectării propriu-zise. Dacă arhitectura poate influența comportamente, poate orienta circulația și poate favoriza anumite interacțiuni, ea poate, în egală măsură, să descurajeze prezența, să restrângă libertatea și să accentueze diferențele sociale. Granița dintre organizarea necesară a spațiului și controlul excesiv al utilizatorilor devine astfel tot mai fragilă. Un oraș în care oamenii sunt invitați să circule, dar nu și să rămână, riscă să își piardă tocmai dimensiunea colectivă care îi conferă vitalitate.

Mai subtilă decât interdicțiile explicite, arhitectura disconfortului operează prin detalii aparent nesemnificative. Un loc în care nu te poți așeza, o suprafață pe care nu poți zăbovi sau un spațiu lipsit de protecție climatică transmit mesaje nerostite despre comportamentele acceptate. În acest fel, forma construită devine purtătoarea unor reguli sociale, iar experiența urbană este modelată nu doar de ceea ce arhitectura permite, ci și de ceea ce împiedică.

Desigur, orice spațiu public presupune reguli, compromisuri și exigențe de siguranță. Problema apare atunci când acestea sunt traduse într-un limbaj arhitectural al respingerii, în locul unuia al conviețuirii. Calitatea unui oraș nu ar trebui măsurată exclusiv prin eficiența circulației, performanța infrastructurii sau coerența imaginii sale, ci și prin capacitatea de a găzdui diversitatea comportamentelor umane.

În definitiv, arhitectura nu este niciodată neutră. Prin fiecare limită, deschidere sau posibilitate de utilizare, ea exprimă o anumită viziune asupra omului și a locului său în societate. Iar un oraș care își proiectează spațiile pentru a descuraja prezența riscă să uite un adevăr esențial: arhitectura își găsește sensul nu în perfecțiunea formelor, ci în libertatea vieții pe care acestea o fac posibilă.

Artistul, informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport.

O excepție de la tematica obișnuită a acestui blog

Public acest text ca pe o intervenție punctuală, pornind de la o carte recent apărută și de la capitolul dedicat mamei mele, coregrafa Adina Cezar. Nu este un subiect pe care intenționez să îl transform într-o direcție a blogului, ci o precizare pe care o consider necesară, atât din perspectivă personală, cât și în raport cu documentele existente:

Despre o carte recent apărută, denumită Artistul, informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport (Editura Corint, aparută în septembrie 2026, semnată Iulia Popovici), am fost curioasă să citesc capitolul referitor la mama mea, coregrafa Adina Cezar. Mi-a trimis pozele paginilor o prietenă.

Potrivit legislației în vigoare la acea vreme, între care Legea nr. 23/1971 privind apărarea secretului de stat și, ulterior, Decretul nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat și modul de stabilire a relațiilor cu străinii, contactele cu cetățeni străini erau supuse unor reguli și obligații de aprobare, informare și raportare, cu prevederi speciale în cazul relațiilor cu reprezentanți ai unor organizații și instituții străine și ai misiunilor diplomatice. Mama mea și-a îndeplinit această obligație, la solicitarea personalului desemnat, așa cum își îndeplinea și celelalte obligații care îi reveneau în viața de zi cu zi. 18 ani? Da. Atât timp cât legislația a fost în vigoare.

Am citit, prin urmare, cu un anume interes subiectiv (mărturisesc) exclusiv capitolul care îi este dedicat. Regret însă că, în dosarul real al mamei — fiind la rândul meu urmărită împreună cu ea, inclusiv prin interceptarea convorbirilor telefonice și transcrierea acestora — nu am regăsit elementele care să justifice imaginea pe care capitolul încearcă, este drept, fără succes, să o construiască.

La finalul capitolului despre mama există o explicație amplă potrivit căreia dosarul ar fi fost răscolit și amestecat, ceea ce ar explica anumite goluri. Îmi pare sincer rău că lipsește senzaționalul căutat.

Despre propria noastră urmărire, despre care există documente în același dosar, cartea nu vorbește.

Cam atât despre această carte, si despre odioasa perioadă comunistă. În rest, numai de bine.

PS. Pe când o carte serioasă despre membrii fostului Partid Comunist?

Yvonne Toader – 6 octombrie 2026

Notă juridică: Adina Cezar nu a făcut obiectul niciunei decizii emise de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și nici al vreunei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat că a avut calitatea de colaborator al fostei Securități. În absența unor acte oficiale emise de autoritățile competente, cu respectarea procedurilor prevăzute de lege, orice afirmație contrară reprezintă o simplă apreciere, lipsită de valoare juridică. (Click pentru verificare decizii CNSAS).

Adina Cezar nu a fost membră al Partidului Comunist Român (PCR).

Noul care tânjește după vechi

Ne dorim interioare care nu par consumabile.

Există un paradox în estetica interioarelor contemporane: cu cât tehnologia ne permite să construim mai precis și mai impecabil, cu atât pare să ne atragă mai mult ceea ce poartă urmele timpului. Lemnul cu noduri și variații de ton, piatra cu imperfecțiuni, ceramica artizanală, metalul patinat, tencuielile minerale, mobilierul vintage sau obiectele recuperate au devenit elemente dorite în spații care, în rest, sunt perfect contemporane.

De ce preferăm uneori un interior care pare că a existat înaintea noastră?

Poate pentru că un spațiu complet nou este, în fond, un spațiu fără memorie. Toate suprafețele sunt intacte, toate obiectele par să fi fost alese în aceeași zi, iar timpul nu a lăsat încă nicio urmă. Un interior în care coexistă obiecte din perioade diferite transmite însă altceva: sugerează o poveste, o continuitate, posibilitatea ca locul să fi fost locuit, transformat și transmis. Psihologic, familiaritatea are un rol important în felul în care percepem spațiul. Materialele naturale și obiectele care ne amintesc de alte case, de copilărie sau de perioade pe care le asociem cu stabilitatea pot produce o senzație de confort. Și nici măcar nu este necesar să fi trăit acea epocă. Putem avea nostalgie pentru un trecut pe care nu l-am cunoscut direct, construit din fotografii, filme, arhitectură și memoria culturală.

De aici și fascinația pentru patină. O suprafață uzată nu mai este privită exclusiv ca deteriorată, ci ca purtătoare de informație. Urmele folosirii fac vizibilă relația dintre om și obiect. Lemnul se schimbă prin atingere, piatra se lustruiește în zonele de trecere, metalul oxidează. Materialul nu mai este static; el participă la istoria spațiului. Această sensibilitate schimbă și ideea de renovare. Dacă modernizarea a însemnat mult timp eliminarea trecutului, astăzi putem vedea proiecte în care o pardoseală veche, o ușă, o tâmplărie sau o porțiune de tencuială sunt păstrate și integrate într-un interior renovat. Nu din nostalgie pură, ci pentru că prezența lor introduce ceea ce un obiect nou nu poate reproduce complet: timpul.

Există însă și un paradox. Industria a învățat să vândă imaginea autenticității: lemn îmbătrânit artificial, ceramică „imperfectă”, metale patinate, mobilier inspirat de obiecte vechi. Putem cumpăra astăzi ceva care arată ca și cum ar fi fost cumpărat cu cincizeci de ani în urmă. Dar o imitație a patinei nu poate reproduce istoria obiectului pe care îl imită. Poate tocmai aici se află una dintre cele mai interesante direcții ale interiorului contemporan de calitate: acceptarea timpului. Într-o cultură a obiectelor înlocuibile și a tendințelor care se succed rapid, începem să apreciem lucrurile care pot rămâne. Un mobilier care poate fi reparat. O pardoseală care poate fi recondiționată. Un material care se schimbă fără să-și piardă caracterul. Un obiect care poate fi transmis mai departe.

Poate că nu ne dorim, de fapt, interioare vechi. Ne dorim interioare care nu par consumabile.

Iar acesta ar putea fi unul dintre cele mai interesante paradoxuri ale arhitecturii de interior contemporane: într-o lume obsedată de nou, timpul însuși începe să devină un material de lux.

Arhitectura viitorului începe cu ceea ce avem deja

Preponderent în epoca industrială, dezvoltarea urbană a fost asociată cu ideea construirii de noi clădiri. Orașele s-au extins, fondul construit existent a fost înlocuit, iar progresul a fost măsurat prin numărul șantierelor și suprafețele nou construite. Astăzi, această paradigmă se schimbă rapid. În contextul schimbărilor climatice, al creșterii costurilor de construire și al nevoii de a proteja identitatea locală, cea mai importantă resursă a arhitecturii nu mai este terenul disponibil pentru dezvoltare, ci fondul construit existent. Reutilizarea adaptivă (adaptive reuse) reprezintă una dintre cele mai importante direcții ale arhitecturii contemporane. Ea nu presupune o conservare nostalgică a trecutului, ci transformarea inteligentă a clădirilor existente astfel încât acestea să răspundă cerințelor funcționale, sociale și de mediu ale prezentului. O fostă fabrică poate deveni un centru cultural, un depozit industrial se poate transforma într-un ansamblu de birouri, iar o clădire administrativă își poate găsi o nouă funcțiune ca locuință colectivă sau spațiu educațional.

De ce se schimbă direcția?

Sectorul construcțiilor este responsabil pentru o parte semnificativă a emisiilor globale de carbon. În mod tradițional, atenția s-a concentrat asupra consumului de energie al clădirilor în faza de exploatare. Astăzi însă, preocupările se îndreaptă tot mai mult către conceptul de carbon încorporat (embodied carbon), care desemnează emisiile generate și energia consumată pentru extracția materiilor prime, producerea materialelor de construcție, transportul acestora și realizarea structurii unei clădiri. Demolarea unei construcții și ridicarea uneia noi implică un consum considerabil de resurse și generează emisii suplimentare, chiar dacă noua clădire va avea ulterior o performanță energetică ridicată. În numeroase situații, păstrarea și adaptarea structurii existente reduc semnificativ impactul asupra mediului, evitând pierderea resurselor deja încorporate în fondul construit. Din această perspectivă, întrebarea pe care și-o adresează tot mai mulți arhitecți nu mai este „Ce putem construi aici?”, ci „Ce putem păstra și transforma?”.

Mai mult decât sustenabilitate

Beneficiile reutilizării adaptive depășesc însă dimensiunea ecologică. Clădirile existente reprezintă suporturi ale memoriei colective și contribuie la continuitatea identității urbane. Fațadele, parcelarul istoric, proporțiile străzilor, curțile interioare sau pasajele constituie elemente care definesc caracterul unui loc și conferă coerență peisajului urban, fiind dificil de recreat prin intervenții construite integral de la zero.

În același timp, reutilizarea adaptivă favorizează o dezvoltare urbană mai echilibrată și mai sustenabilă. În locul unor ansambluri uniforme, aceasta generează spații în care patrimoniul construit coexistă cu intervențiile contemporane, rezultând un mediu urban divers, autentic și capabil să răspundă nevoilor actuale fără a pierde legătura cu trecutul. Numeroase orașe europene demonstrează valoarea acestei abordări: foste hale industriale, gări, depozite sau clădiri comerciale au fost transformate în centre culturale, spații de lucru, locuințe sau echipamente publice, devenind noi repere urbane fără a-și pierde identitatea istorică.

Provocările nu sunt puține

Transformarea unei clădiri existente este adesea mai dificilă decât proiectarea uneia noi. Structurile trebuie expertizate, instalațiile modernizate, iar cerințele actuale privind siguranța la incendiu, accesibilitatea și eficiența energetică trebuie integrate într-un cadru construit cu zeci sau chiar sute de ani în urmă. Mai apare și provocarea echilibrului dintre conservare și intervenție. O restaurare excesiv de prudentă poate împiedica funcționarea contemporană a clădirii, în timp ce o intervenție prea agresivă poate șterge tocmai valorile care justificau păstrarea acesteia.

Rolul arhitectului devine astfel unul de mediator între trecut și viitor.

România, între oportunitate și întârziere

România dispune de un patrimoniu construit extrem de divers: cartiere istorice, platforme industriale, ansambluri moderniste și numeroase clădiri cu valoare arhitecturală insuficient valorificate. Multe dintre acestea se află într-o stare avansată de degradare, însă tocmai aici există un potențial remarcabil de regenerare urbană.

În ultimii ani au apărut proiecte care demonstrează că recuperarea patrimoniului poate genera dezvoltare economică, atractivitate turistică și revitalizarea comunităților locale. Totuși, aceste exemple rămân încă excepții. Lipsa unor politici coerente, procedurile administrative complexe și finanțarea insuficientă încetinesc procesul de transformare.

Orașul ca organism viu

Orașele nu sunt colecții de obiecte arhitecturale, ci organisme care evoluează continuu. Fiecare generație își lasă amprenta asupra spațiului construit, însă valoarea unei intervenții nu constă în înlocuirea totală a ceea ce exista înainte, ci în capacitatea de a integra trecutul într-o nouă etapă de dezvoltare. Arhitectura contemporană începe să renunțe la logica demolării și reconstruirii permanente. În locul acesteia, promovează continuitatea, adaptarea și economia resurselor. Este o schimbare de mentalitate care redefinește însăși noțiunea de progres.

Poate că adevărata provocare a secolului XXI nu este să construim mai mult, ci să construim mai inteligent. Iar uneori, cea mai inovatoare clădire este chiar cea care exista deja.