Cine mai gândește arhitectura?

Poate că întrebarea esențială nu este dacă inteligența artificială va înlocui arhitectul, ci dacă arhitectul va mai ști să gândească independent după ce va începe să proiecteze cu ajutorul ei.

Între creativitatea umană și inteligența artificială

Arhitectura a fost întotdeauna o formă de anticipare. Arhitectul imaginează ceea ce încă nu există și transformă o idee într-un spațiu real. Dar ce se întâmplă atunci când mașina începe să imagineze în locul lui?

Suntem martorii unei schimbări care ar putea modifica nu doar instrumentele arhitecturii, ci și însăși înțelegerea actului de proiectare.

Inteligența artificială a intrat în birourile de arhitectură, în școlile de profil și în procesele de prezentare a proiectelor. În câteva secunde, poate genera zeci de variante formale, poate combina stiluri, poate transforma o schiță într-o imagine fotorealistă și poate propune soluții vizuale care, până nu demult, necesitau ore întregi de muncă.

La prima vedere, pare o revoluție a eficienței. Dar, dincolo de fascinația tehnologică, se ascunde o întrebare mult mai importantă: mai proiectăm arhitectură sau învățăm să selectăm imagini produse de algoritmi?

De la desen la prompt

Generații întregi de arhitecți au fost formate prin desen, studiu de proporții, analiză spațială, înțelegerea materialelor și experimentarea directă cu formele. Schița nu era doar un mijloc de reprezentare, ci un instrument de gândire. Prin desen, arhitectul descoperea, corecta, elimina și regândea. Astăzi, o parte din acest proces poate fi înlocuită de o succesiune de instrucțiuni adresate unui sistem de inteligență artificială. Un text bine formulat poate produce o imagine convingătoare a unei clădiri care nu a existat niciodată.

Dar între o imagine spectaculoasă și un proiect de arhitectură există o distanță considerabilă.

Imaginea nu rezolvă automat problema structurii, a circulațiilor, a relației dintre funcțiuni, a comportamentului materialelor, a iluminării naturale sau a integrării în context. Ea poate sugera o direcție, dar nu garantează coerența arhitecturală.

Există riscul ca reprezentarea să devină mai importantă decât realitatea pe care ar trebui să o anticipeze.

Este originalitatea în pericol?

O altă problemă privește originalitatea. Sistemele generative învață din volume uriașe de imagini și informații existente. Ele pot combina, recombina și transforma referințe arhitecturale, producând rezultate aparent noi.

Dar cât de nouă este, în realitate, o formă rezultată din combinarea unor expresii deja existente?

Unde se termină inspirația și unde începe imitația? Cui îi aparține rezultatul? Arhitectului care a formulat cerința, programatorului sistemului, autorilor imaginilor utilizate pentru antrenare sau algoritmului care a generat soluția?

Aceste întrebări nu mai aparțin exclusiv filosofiei artei. Ele au devenit probleme concrete ale profesiei, ale drepturilor de autor și ale responsabilității intelectuale.

Articolul IA generativă în designul arhitectural: aplicații, date și metode de evaluare semnat de Suhyung Jang, Hyunsung Roh și Ghang Lee (2025), analizează sistematic evoluția și utilizarea inteligenței artificiale generative în proiectarea arhitecturală, evidențiind aplicațiile, sursele de date și metodele de evaluare, precum și oportunitățile și limitele integrării acestei tehnologii în procesul de creație arhitecturală.

Ce pierdem atunci când câștigăm timp?

Poate cea mai subtilă consecință a utilizării inteligenței artificiale nu este dispariția unor activități profesionale, ci modificarea modului în care învățăm să gândim. În arhitectură, timpul petrecut căutând o soluție nu este neapărat timp pierdut. Dimpotrivă, ezitarea, încercarea, eroarea și revenirea asupra unei idei fac parte din procesul de formare a gândirii proiectuale. Un student care generează instantaneu o imagine spectaculoasă poate obține un rezultat vizual impresionant fără să fi parcurs etapele care i-ar permite să înțeleagă de ce acel rezultat funcționează sau nu.

În educația de arhitectură, problema devine astfel esențială: cum putem utiliza aceste instrumente fără să pierdem capacitatea de a observa, analiza, desena și construi raționamente proprii?

Nu este vorba despre respingerea tehnologiei. Ar fi o atitudine lipsită de realism. Este vorba despre stabilirea unei ierarhii: tehnologia trebuie să extindă capacitatea de gândire a arhitectului, nu să o substituie.

Arhitectul viitorului: creator sau curator?

O posibilă transformare a profesiei este trecerea de la arhitectul care produce direct fiecare variantă la arhitectul care formulează intenția, stabilește criteriile, analizează alternativele și își asumă decizia finală.

În această ipostază, arhitectul devine un fel de curator al soluțiilor generate de inteligența artificială.

Dar selecția nu este echivalentă cu proiectarea. Pentru a alege competent, trebuie să înțelegi. Pentru a evalua o soluție, trebuie să poți anticipa consecințele ei. Iar pentru a-ți asuma un proiect, trebuie să ai capacitatea de a argumenta fiecare decizie.

Un algoritm poate propune o formă. Nu poate prelua, în locul arhitectului, responsabilitatea profesională pentru clădirea realizată.

O nouă cultură a proiectării?

Poate că nu asistăm la sfârșitul arhitectului, ci la sfârșitul unei anumite imagini despre arhitect: aceea a creatorului solitar, care controlează integral procesul de la prima schiță până la ultima reprezentare.

Arhitectura a fost întotdeauna rezultatul unei colaborări între mai multe competențe. Inteligența artificială adaugă un nou participant la acest proces, dar nu elimină necesitatea unei gândiri critice și a unei responsabilități umane. Provocarea nu este să demonstrăm că putem concura cu mașina în rapiditatea generării imaginilor. Este să înțelegem ce anume face arhitectura să fie mai mult decât o imagine.

Pentru că o clădire nu este o randare. Este un spațiu în care oamenii trăiesc, muncesc, se întâlnesc și își construiesc experiențele cotidiene.

Iar această dimensiune nu poate fi redusă la performanța unui algoritm.

Poate că întrebarea esențială nu este dacă inteligența artificială va înlocui arhitectul, ci dacă arhitectul va mai ști să gândească independent după ce va începe să proiecteze cu ajutorul ei.

Cartierul evreiesc din București, 1965–1989

Mă bucur să anunț apariția volumului „Cartierul evreiesc din București, 1965–1989”, publicat în 2026 la Editura Oscar Print.

Cartea este rezultatul unei cercetări dedicate unui spațiu urban cu o istorie aparte, urmărind transformările prin care a trecut Cartierul Evreiesc în ultimele decenii ale perioadei comuniste.

Dincolo de istoria locurilor și a clădirilor, am încercat să reconstitui istoria unei comunități, a oamenilor care au dat identitate acestui cartier și a schimbărilor care i-au modificat treptat structura socială, profesională și etnică.

Demersul se bazează pe cercetare de arhivă, documentare istorică, observație și cercetare de teren, la care se adaugă mărturii și fragmente de memorie personală și colectivă. Am urmărit astfel să recuperez nu doar imaginea unui cartier, ci și o parte din istoria recentă a Bucureștiului, cu transformările, discontinuitățile și pierderile sale.

Este, în fond, o încercare de a reda vizibilitate unui fragment de oraș și de a păstra memoria unei lumi urbane care, deși profund transformată, continuă să facă parte din identitatea Bucureștiului.

Cartea poate fi găsită la Editura Oscar Print: Cartierul evreiesc din București, 1965–1989

Arhitectura disconfortului

Orașul contemporan pare să fi dezvoltat o relație paradoxală cu propriii locuitori. În timp ce discursul arhitectural promovează tot mai insistent confortul, accesibilitatea și incluziunea, realitatea construită dezvăluie adesea o tendință contrară. Spațiile publice, concepute cândva ca locuri ale întâlnirii și interacțiunii, devin treptat teritorii ale tranzitului, supravegherii și controlului. Arhitectura nu mai organizează doar spațiul, ci începe să reglementeze subtil comportamentul celor care îl utilizează.

Băncile fragmentate de cotiere, suprafețele înclinate care descurajează staționarea, piețele lipsite de vegetație sau zonele de odihnă eliminate deliberat sunt manifestări ale unui fenomen cunoscut sub denumirea de hostile architecture. Dincolo de expresia sa materială, acesta reflectă o schimbare profundă de perspectivă: spațiul public nu mai este conceput exclusiv pentru a primi, ci și pentru a selecta, limita sau exclude anumite forme de prezență umană. Disconfortul încetează astfel să fie o consecință accidentală a proiectării și devine, uneori, o intenție arhitecturală.

Paradoxul este cu atât mai evident cu cât asemenea intervenții coexistă cu preocuparea declarată pentru calitatea vieții urbane. Orașele investesc în imagini spectaculoase și amenajări minimaliste, dar uită adesea nevoile elementare ale celor care le locuiesc. O piață urbană poate impresiona prin geometria sa și poate deveni, în același timp, aproape inutilizabilă într-o zi toridă de vară. Absența umbrei, a vegetației sau a unor locuri firești de repaus transformă estetica ordinii într-o experiență a disconfortului. În asemenea situații, imaginea arhitecturală pare să prevaleze asupra vieții pe care ar trebui să o găzduiască.

Această tendință ridică o problemă care depășește limitele proiectării propriu-zise. Dacă arhitectura poate influența comportamente, poate orienta circulația și poate favoriza anumite interacțiuni, ea poate, în egală măsură, să descurajeze prezența, să restrângă libertatea și să accentueze diferențele sociale. Granița dintre organizarea necesară a spațiului și controlul excesiv al utilizatorilor devine astfel tot mai fragilă. Un oraș în care oamenii sunt invitați să circule, dar nu și să rămână, riscă să își piardă tocmai dimensiunea colectivă care îi conferă vitalitate.

Mai subtilă decât interdicțiile explicite, arhitectura disconfortului operează prin detalii aparent nesemnificative. Un loc în care nu te poți așeza, o suprafață pe care nu poți zăbovi sau un spațiu lipsit de protecție climatică transmit mesaje nerostite despre comportamentele acceptate. În acest fel, forma construită devine purtătoarea unor reguli sociale, iar experiența urbană este modelată nu doar de ceea ce arhitectura permite, ci și de ceea ce împiedică.

Desigur, orice spațiu public presupune reguli, compromisuri și exigențe de siguranță. Problema apare atunci când acestea sunt traduse într-un limbaj arhitectural al respingerii, în locul unuia al conviețuirii. Calitatea unui oraș nu ar trebui măsurată exclusiv prin eficiența circulației, performanța infrastructurii sau coerența imaginii sale, ci și prin capacitatea de a găzdui diversitatea comportamentelor umane.

În definitiv, arhitectura nu este niciodată neutră. Prin fiecare limită, deschidere sau posibilitate de utilizare, ea exprimă o anumită viziune asupra omului și a locului său în societate. Iar un oraș care își proiectează spațiile pentru a descuraja prezența riscă să uite un adevăr esențial: arhitectura își găsește sensul nu în perfecțiunea formelor, ci în libertatea vieții pe care acestea o fac posibilă.

Artistul, informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport.

O excepție de la tematica obișnuită a acestui blog

Public acest text ca pe o intervenție punctuală, prilejuită de apariția recentă a unei cărți și de capitolul consacrat mamei mele, coregrafa ADINA CEZAR®. Nu intenționez să transform acest subiect într-o direcție a blogului, ci să fac o precizare pe care o consider necesară, atât dintr-o perspectivă personală, cât și în interesul unei informări corecte a cititorilor.

Despre cartea recent apărută, denumită Artistul, informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport (Editura Corint, data apariției septembrie 2026, format 13 x 20 cm, nr. pagini 544, ISBN: 9786303614328, autor Iulia Popovici): am fost curioasă să citesc capitolul referitor la mama mea, coregrafa ADINA CEZAR®. O prietenă mi-a trimis fotografii ale paginilor care îi erau dedicate mamei.

Potrivit legislației în vigoare la acea vreme, contactele cu cetățenii străini erau supuse unui regim strict de control, care presupunea reguli de aprobare, informare și raportare. Cadrul normativ era definit de Legea nr. 23/1971 privind apărarea secretului de stat în Republica Socialistă România, modificată prin Decretul nr. 304/1972, de Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 18/1972, referitoare la modul de stabilire a relațiilor organizațiilor și personalului acestora cu misiunile diplomatice acreditate în România, oficiile consulare, organizațiile și reprezentanțele străine și cetățenii străini, precum și de Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 19/1972, privind unele măsuri în legătură cu apărarea secretului de stat. Mama mea și-a îndeplinit această obligație, la solicitarea personalului desemnat, așa cum își îndeplinea și celelalte obligații care îi reveneau în viața de zi cu zi. 18 ani? Da. Atât timp cât legislația a fost în vigoare.

Am citit, prin urmare, cu un anume interes subiectiv (mărturisesc) exclusiv capitolul care îi este dedicat. Regret însă că, în dosarul real al mamei — fiind la rândul meu urmărită împreună cu ea, inclusiv prin interceptarea convorbirilor telefonice și transcrierea acestora — nu am regăsit elementele care să justifice imaginea pe care capitolul încearcă, este drept, fără succes, să o construiască.

La finalul capitolului despre mama există o explicație amplă potrivit căreia dosarul ar fi fost răscolit și amestecat, ceea ce ar explica anumite goluri și erori de atribuire. Îmi pare sincer rău că lipsește senzaționalul căutat.

Despre propria noastră urmărire, despre care există documente în același dosar, cartea nu vorbește.

Cam atât despre această carte, și despre odioasa perioadă comunistă. În rest, numai de bine.

PS. Pe când o carte serioasă despre membrii fostului Partid Comunist?

Yvonne Toader – 6 octombrie 2026