Artistul, informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport.

O excepție de la tematica obișnuită a acestui blog

Public acest text ca pe o intervenție punctuală, prilejuită de apariția recentă a unei cărți și de capitolul consacrat mamei mele, coregrafa ADINA CEZAR®. Nu intenționez să transform acest subiect într-o direcție a blogului, ci să fac o precizare pe care o consider necesară, atât dintr-o perspectivă personală, cât și în interesul unei informări corecte a cititorilor.

Despre cartea recent apărută, denumită Artistul, informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport (Editura Corint, data apariției septembrie 2026, format 13 x 20 cm, nr. pagini 544, ISBN: 9786303614328, autor Iulia Popovici): am fost curioasă să citesc capitolul referitor la mama mea, coregrafa ADINA CEZAR®. O prietenă mi-a trimis fotografii ale paginilor care îi erau dedicate mamei.

Potrivit legislației în vigoare la acea vreme, contactele cu cetățenii străini erau supuse unui regim strict de control, care presupunea reguli de aprobare, informare și raportare. Cadrul normativ era definit de Legea nr. 23/1971 privind apărarea secretului de stat în Republica Socialistă România, modificată prin Decretul nr. 304/1972, de Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 18/1972, referitoare la modul de stabilire a relațiilor organizațiilor și personalului acestora cu misiunile diplomatice acreditate în România, oficiile consulare, organizațiile și reprezentanțele străine și cetățenii străini, precum și de Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 19/1972, privind unele măsuri în legătură cu apărarea secretului de stat. Mama mea și-a îndeplinit această obligație, la solicitarea personalului desemnat, așa cum își îndeplinea și celelalte obligații care îi reveneau în viața de zi cu zi. 18 ani? Da. Atât timp cât legislația a fost în vigoare.

Am citit, prin urmare, cu un anume interes subiectiv (mărturisesc) exclusiv capitolul care îi este dedicat. Regret însă că, în dosarul real al mamei — fiind la rândul meu urmărită împreună cu ea, inclusiv prin interceptarea convorbirilor telefonice și transcrierea acestora — nu am regăsit elementele care să justifice imaginea pe care capitolul încearcă, este drept, fără succes, să o construiască.

La finalul capitolului despre mama există o explicație amplă potrivit căreia dosarul ar fi fost răscolit și amestecat, ceea ce ar explica anumite goluri și erori de atribuire. Îmi pare sincer rău că lipsește senzaționalul căutat.

Despre propria noastră urmărire, despre care există documente în același dosar, cartea nu vorbește.

Cam atât despre această carte, și despre odioasa perioadă comunistă. În rest, numai de bine.

PS. Pe când o carte serioasă despre membrii fostului Partid Comunist?

Yvonne Toader – 6 octombrie 2026